Categories
Ţinuta de gală
26 iunie 2015 Vitralii

linia-lui-dumnezeu_1_produsÎl cunosc prea bine pe Ion Andreiţă. Reporterul, prozatorul dur ca un colţ de piatră care scrijeleşte viaţa şi amintirea. Şi pe Andreiţă, cel care scrie versuri, îl cunosc. Dar îl aşteptam şi altfel, scuturat de dantelele unui joc de fiecare zi, gazetăria care i-a măsurat viaţa şi vârstele, îl aşteptam ca invitat de gală la marele bal alb al poeziei pure.
Recenta sa carte de versuri „Linia lui Dumnezeu” mi-l aduce aşa cum îl aşteptam:
Tata-i un poem frumos
Şi postum ca o baladă
Peste care maiestuos
Timpu-ntârzie să cadă
Şi tot tace-ntre ferestre
Gol şi singur ca un zeu
Neştiind cum să mai afle
Linia lui Dumnezeu.
Poetul călătoreşte prin lumea lui şi declară superb:
Apele munţilor mei
Au nume de bărbaţi
Au nume de femei
E un loc unde poezia se întâlneşte cu istoria limbii române. Numai un filolog putea imagina aceste versuri. Apoi, punând o perdea de cuvinte peste sufletul lui, declară că aude cum cad castanele pe acoperişul lumii.
Să mergem mai departe, tot sub semnul poeziei. În Amiaza iubirii.
Când am cunoscut-o, fata aceea tuşea …
Şi era o primăvară frumoasă
Dar a venit o toamnă târzie şi grea
Şi a chemat-o într-o seară cu ea.
Aşa se duce iubirea, aşa se duce poezia, aşa se duce tinereţea. O tinereţe ca un pahar de vin bun, de culoarea sângelui lui Serioja Esenin, unul dintre idolii noştri de atunci.
Spune Andreiţă:
Şi teamă mi-e şi parcă nu mi-e teamă
C-ai să te uiţi la mine încruntat
Şi n-ai să înţelegi, oricât aş vrea,
Ciudata mea mândrie de bărbat.
Apoi:
Să arzi cum arde-o faclă căpătâi
La fiecare moarte de idee
Să-ţi fugă numele pe-un schiu de foc
O dată fată, veşnică femeie!
Poetul care vrea să iubească o fată fără amintiri, mai vrea, însă, şi dreptul să nu fie uitat. În Eseniană, scrie:
Fă-ţi nod la batistă, iubito,
Şi-ncearcă de nu mă uita
E seara atât de aproape
Şi spânzură noaptea de-o stea.
Rar vezi o carte de poezie atât de plină de poezie. Nu fac paradoxuri. Poezia modernă atrage în ea şi alte lumi, ale prozei, ale reportajului, ale jurnalului sec despre viaţa de fiecare zi.
Antologia lui Ion Andreiţă e, însă, altceva. Dacă mi s-ar cere să o judec într-o propoziţie scurtă, n-aş ezita s-o fac: Cartea lui e doldora de poezie.
În alt capitol, Şarpele casei, autorul lasă ferestrele deschise să intre amintirea celor duşi, să intre vârsta, să intre boala ca o parte de viaţă, să intre îndoiala şi umbra.
E un timp
când doctorii sunt ciocli tandri
şi cioclii doctori suferinzi
sub cerul zugrăvit cu leandri
cu porumbei şi corbi flămânzi.
Şi mai e un timp când scrie un haiku memorabil:
Uneori
Am cea mai înaltă
Umbră.
Când te întreabă poetul, parcă trimiţând o scrisoare spre prieteni:
Între două bătăi de aripă
Să fie răgaz, să fie risipă?
Cartea lui Ion Andreiţă, Linia lui Dumnezeu, apărută la generoasa editură a unui poet, el însuşi sudist, Vasile Poenaru, la „eLiteratura”, e o piesă din marea antologie a Sudului, spaţiu dăruit poeziei şi prozei fantaste, spaţiu luminat de iubirea pentru dulce-amara limbă românească.
Nicolae Dan Fruntelată

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

mesaj(e)

*