Du-te la...

ANGAJĂM!

Încărcător-descărcător pe platforma chimică.

Salariu de până la 2300 lei net

Telefon 0756120383

filme porno
filme online
xnxx
xxnx
xxnxx
xxnxnxx

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

19 octombrie 2018

506 de la atestarea istorică a Costeștiului: Arnota – un simbol la călcâiul norilor


Mănăstirea este ctitoria şi locul de odihnă veşnică al voievodului Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti între anii 1632-1654. După tradiţia păstrată în satele din apropierea mânăstirii, alegerea locului de ridicare a ctitoriei se leagă de o întâmplare dramatică din viaţa lui Matei Basarb. Urmărit de o oaste turcească, Matei Basarab fuge degrabă, fi ind urmat de câţiva oşteni credincioşi, trece de la Târgovişte- unde se afla curtea domnească, la Curtea de Argeş, de aici la Mănăstirea Cozia, la schitul Iezerul şi în Muntele Arnota, lângă Bistriţa unde, urmărit fiind de turci, s-a ascuns într-un lac cu stufăriş ce se afla acolo. Înainte de a urca aici, Matei Basarab a dat poruncă oştenilor să potcovească caii cu potcoavele puse în sens invers, derutând astfel pe urmăritori. Turcii nu l-au putut găsi şi astfel domnitorul a scăpat cu viaţă, fapt ce l-a determinat să ia hotărârea zidirii , pe acel loc, a ctitoriei sale. Se pare că Arnota ar fi existat într-o stare modestă de la boierii Craioveşti, ctitorii mânăstirii Bistriţa, rudele de sânge ale lui Matei, care ar rămâne numai înnoitor din temelie de cărămidă şi piatră. După pisania unui clopot, Arnota ar fi fost construită de Matei Basarab în 1634 -1635.
Într-un document din 17 aprilie1637, domnul spune că Arnota „este făcută şi întemeiată de domnia mea din temelie”. În alt document din decembrie 1643, Partenie, patriarhul Constantinopolului, afirma că Mănăstirea Arnota, „fiind învechită din vremuri neştiute şi ruinată”, Matei a ridicat-o de jos, chiar din temelii, cu multe cheltuieli şi osteneli”. Din acest document, ar fi vorba de o refacere a mânăstirii de către Matei Basarab. Cu ocazia sondajelor efectuate la fundaţiile mânăstirii Arnota în scopul întocmirii proiectului de consolidare, s-au descoperit vestigii ale unei vechi construcţii peste care se suprapune biserica lui Matei Basarab. Noile descoperiri modifică aproape integral tot ce se ştia despre trecutul mânăstirii Arnota. Astfel, la 43 cm sub actuala pardoseală din lespezi de gresie, s-a descoperit o veche pardoseală, foarte roasă de paşi, din cărămidă presată pe lat. Îndepărtându-se pământul de umplutură de pe această pardoseală, s-au găsit resturi de tencuială pictată, a cărei tehnică este total diferită de cea folosită în Ţările Române (frescă pe tencuială din var cu câlţi). Această tencuială pictată este formată din var cu nisip, specifică tehnicii apusene, practicată şi în Transilvania în secolele XIII-XV. Săpându-se mai jos, s-a descoperit la circa 70 cm sub actuala pardoseală o veche fundaţie a unei biserici, peste care se suprapune fundaţia mânăstirii de astăzi. La 1,40 metri adâncime, a apărut o pânză de apă, care a împiedicat, pentru un moment, continuarea săpăturilor. Noile săpături, ca o primă ipoteză, îi fac pe istorici să se gândească la o datare mult mai timpurie a aşezării de la Arnota.
Denumirea de Arnota vine de la arnăuţii (oştenii) săi şi multă vreme mănăstirea se va numi Arnăutul. Imediat după zidirea sa, Arnota a fost refăcută de cutremurul din 1636, trebuind apoi să fie reparată. Din porunca domnitorului, în anul 1648 au fost aduse la Arnota şi reînhumate rămăşiţele pământeşti ale lui Danciu Vornicul, tatăl său, care a făcut parte din oastea lui Mihai Viteazu şi a murit în 1595, la Alba Iulia. Prin aceasta, domnitorul şi-a arătat respectul şi recunoştinţa faţă de aceste meleaguri, pregătite a-i fi loc de odihnă după moarte, lui şi întregiii familii. Răscoalele semenilor din ultimul an al domniei, care cereau mărirea soldei, căpătată mai înainte de lupta de la Finta, purtată cu rivalul său Vasile Lupu (1655), cât şi moartea soţiei sale Elina, i-au măcinat sănătatea. Moare la 9 aprilie 1654, într-o duminică, pe când odihnea într-un jilţ, în palatul de la Târgovişte. Deşi doreşte să fie înmormântat la Arnota, alături de tatăl său, familia îl înmormântează la biserica domnească din Târgovişte, lângă fi u şi soţie. În anul 1662, sub domnitorul Constantin Şerban, mormântul a fost jefuit, iar osemintele bătrânului voievod au fost aruncate afară. De la Târgovişte, osemintele vor fi aduse la Arnota de către Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, împreună cu piatra de marmură albă, sculptată în stil baroc, având pe ea dăltuită în partea superioară stema Ţării Româneşti, mărginită sus de două armuri, iar jos de două tunuri; în partea inferioară şi pe margini, inscripţia în limba slavă: „Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu, odinioară stăpân şi domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mânăstiri, niciodată biruit, ci biruitor, şi a multe războaie învingător, preaslăvit, duşmanilor înfricoşat, prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţării sale, cel ce cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat în lină pace a domnit peste 23 de ani (sic!)?; a adormit întru domnul la cinstea bătrâneţii în anul 1654”.În decursul veacurilor, Mănăstirea Arnota a suferit multe refaceri şi unele transformări. Din forma iniţială, nu se păstrează astăzi decât biserica din incintă.
Constantin Brâncoveanu i-a adăugat acestei biserici pridvorul împreună cu mica turlă ce se află pe el şi unele picturi interioare şi exterioare, între anii 1695-1699. Tot Constantin Brâncoveanu o înzestrează în anul 1705 cu o admirabilă tâmplă din lemn de tei, aurită, o adevărată operă de artă care, în anul 1913 a fost demontată şi transportată la Bucureşti, iar azi este la Muzeul Brâncovenesc din Mogoşoaia. Uşa bisericii a fost adusă tot de Constantin Brâncoveanu, acest mare iubitor al culturii, artei şi arhitecturii. Ea este făcută din lemn de castan, frumos sculptată cu o inscripţie care glăsuieşte „Această uşă a fost făcută de Constantin Brâncoveanu, vel logofăt”.
Biserica Mânăstirii Arnota este o construcţie relativ mică, are structura originală cu arhitectura în stil bizantin. Are un plan trilobat, cu abside poligonale, pridvor deschis cu arcade. Cele două turle, diferite ca înălţime, se termină cu două socluri de piatră sculptată, care susţin crucile şi care se pare că sunt unicele din ţară. Acoperişul bisericii este cu plăci de plumb aduse din Viena. Dimensiunile bisericii mărturisesc admirabilul simţ al proporţiilor, specifi c artistului popular. Planul trilobat este tipul Vodiţei, cu simplificaţiile structurale introduse în decursul anilor.
Biserica de la Arnota e caracteristică stilului arhitectonic al secolului al XVI-lea. Arnota reprezintă una dintre cele mai reuşite giuvaere ale străvechii noastre arte sculpturale. Bogăţia ornamentelor şi a împletiturilor fl orale de pe tâmpla bisericii uimeşte pe orice privitor. Uşile ei, de o graţie excepţională, colonetele lucrate elegant, aurul veritabil cu care e poleită întreaga suprafaţă sculptată au încântat şi încântă pe oricine le contemplă. Piatra de pe mormântul lui Matei Basarab, aflată în pronaosul bisericii, constituie şi ea o părticică a giuverului sculptural de la Arnota. Mai amintim că pe piatra de mormânt a domnitorului se mai află sculptat un vultur cu capul întors spre stânga, soarele, luna şi o mulţime de trofee. Între anii 1852-1856, domnitorul Barbu Ştirbei a dat dispoziţii de dărâmare a vechilor chilii, lucrările fiind executate tot sub conducerea arhitecţilor Slachter şi Benis, care au lucrat şi la Bistriţa. Mănăstirea a devenit, pe lângă un aşezământ monahal, şi o închisoare pentru boierii „haini”, aici fiind închişi adversarii politici. Acelaşi lucru l-a făcut la Bistriţa şi Tismana. Arhitectura noilor construcţii devine însă străină arhitecturii vechi româneşti şi în discordanţă cu cea iniţială.
Dintr-o catagrafie datată la 1829, reiese că împrejmuirea era de zid cu clopotniţă deasupra porţii, cu chilii de o parte şi de alta, acoperită cu şiţă, iar dedesubt cu pivniţe. Biserica era albă peste tot, iar învelişul era de plumb şi aramă. Picturile murale din pronaosul bisericii sunt printre puţinele opere de artă din acea vreme şi care se mai păstrează până azi. Acestea îl înfăţişează pe domnitor împreună cu soţia sa, Elena Doamna, cu tatăl său, Vornicul Danciu şi cu mama sa, Stanca. Matei Basarab poartă pe cap coroană de aur, e îmbrăcat cu caftan roşu de brocard, iar pe deasupra poartă o haină de sarasil de aur cu guler negru.
Istoricii de artă au remarcat originalitatea acestui tablou, arătând că nicăieri nu s-a păstrat mai bine chipul lui Matei Basarab ca aici, la Arnota. În aceste locuri lipsite de izvoare, Constantin Brâncoveanu a adus apa pe olane de pe culmea muntelui, după cum reiese dintr-o inscripţie datată cu anul 1699.
Multe obiecte de cult din metale preţioase, cu inscripţii de la Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, precum şi cărţi, câteva icoane pictate o dată cu biserica au fost duse la Bucureşti şi se păstrează în Muzeul de Artă religioasă al României. Arnota a avut şi ea un fond de cărţi important. Astfel, cunoscutul istoric Grigore Tocilescu a ridicat de la ctitoria lui Matei Basarab – Arnota – un număr de peste 20 de cărţi, multe fi ind rare, din biblioteca mânăstirii fiind depuse la Academia Română. Muzeul aflat la Arnota prezintă un interes deosebit. El conţine o bogată colecţie de obiecte bisericeşti, icoane din secolul al XVIII-lea, ploşti din aramă plumbuite în care se aducea mir de la Constantinopol, candele dăruite de Maria Brâncoveanu, o cazanie datând din secolul al XVIII-lea şi altele. Ctitorii, alţi domni şi boieri, au înzestrat Arnota cu moşii, munţi, vii şi privilegii. Dintre moşiile aflate în judeţul Vâlcea amintim: Bogdăneşti, Dobriceni, Cuceşti, jumătate din Muntele Arnota, în întregime Scânteia şi Neteda; la Drăgăşani şi Ocnele Mari avea vii. Ca privilegii primeşte „vinericiul” din satele Costeşti şi Bărbăteşti, de la hotarul Dobricenilor şi până la cel al Hurezului. Alte moşii le poseda Arnota în judeţul Dolj şi Teleorman. La fel ca şi pe moşiile mânăstirii Bistriţa, ţăranii de pe domeniile stăpânite de Mănăstirea Arnota manifestă numeroase acte de nesupunere, după cum relatează documentele. Astfel, o poruncă domnească din 1655, prevedea „să se ia măsuri împortiva rumânilor din satele mânăstirii Arnota, care ucid călugării şi jefuiesc metocurile mânăstirii”. În 1745, egumenul mânăstirii Arnota se plângea domnitorul Constantin Mavrocordat (1730-1769) că pe moşiile Dobriceni şi Bogdăneşti ţăranii „s-au pus de au împărţit moşia de o au făcut tot părţi, iar când egumenul intervine ei sar la noi cu gâlceavă, cu micu, cu mare”. O viaţă culturală n-a fost în această mânăstire niciodată. Un singur cărturar este cunoscut, egumenul Ştefan, care trece la Govora şi ajunge în 1726 episcop al Râmnicului.
La 1804, Dionisie Eclesiarhul de la Bistriţa a făcut o schiţă a Arnotei. Mânăstirii Arnota i s-au făcut reparaţii în anul 1834. Într-o noapte a anului 1923, a fost incendiată de un om care venise să-i prade pe călugări, rămânând numai schelete de ziduri. Numai biserica a fost cruţată, datorită acoperişului de plumb şi de aramă. Ultima restaurare i s-a făcut în anul 1935, prin subscripţie publică la stăruinţa preotului D. Cristescu, consilier eparhial care i-a scris şi un istoric.252 Drumul ce duce la Mănăstirea Arnota a fost făcut în anul 1935, de către tineri studenţi, iar în anul 1936 a fost consolidat de către un detaşament de 50 de soldaţi de la Regimentul I Pionieri, Craiova. În ultimii ani, acesta a fost amenajat foarte bine, deservind şi maşinile grele de la carieră şi, în acelaşi timp, pe vizitatori. Ctitorie voievodală a lui Matei Basarab, în decursul anilor a fost amintită în multe opere. A fost consemnată în „Istoria Ţării Româneşti” (de Constantin Cantacuzino) şi în „Călătoriile” lui Paul de Alep; de ea ne aminteşte şi Dionisie Eclesiarhul în secolul trecut. Asupra ei s-au oprit cu interes de istoric în operele lor Alexandru Odobescu, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga, Petre Constantinescu – Iaşi, V. Drăghiceanu – care a asemuit-o cu „un cuib de vultur căţărat pe stancă”, D. Cristescu ş.a. Nicolae Iorga considera pe bună dreptate Arnota unul dintre cele mai reuşite giuvaere ale artei noastre sculptu­rale, „o lumină de îndrep­tare şi mângâiere, ca o rază pornită din sufletul luminos al strămoşilor”.
(Monografia istorico-etnografică a comunei Costeşti – judeţul Vâlcea, autor Nicolae Făulete)

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

mesaj(e)

Etichete: , ,

Mai multe articole de la Cultura