4 septembrie 1389 – Râmnicul, oraş de reşedinţă domnească (micro selecţie)

Oraşul Râmnicul Vâlcii nu poate fi considerat printre cele mai vechi din ţara noastră, dar se poate număra printre cele care au o popularitate locală atestată de opt milenii. Confirmată de izvoarele antice, dar mai ales de descoperirile arheologice, zona Râmnicului se prezintă ca o aşezare multimilenară caracterizată printr-o locuire perma­nentă favorizată de condiţii natural geografice prielnice: dealuri, nu prea înalte, acoperite cu păduri dar şi locuri cultivate care au permis comunităţilor omeneşti o continui­tate neîntreruptă.
Cella Delavrancea, în „Mozaic în timp”, scria: „Râmnicul este or­ganul biologic al nordului oltenesc, inima de la pornesc arterele ce duc la diferitele localităţi preţuite atât prin frumuseţea priveliştilor, cât şi prin izvoarele de tămăduire”.
Perioada târzie a neoliticului, cultura Sălcuţa, este documentată prin cercetările şi descrierile arheologice de la Cetăţuia. Mileniul al doilea, î.Hr., când au loc ample transformări în întreaga Europă, putătorii culturii Coţofeni, ocupă dealurile din preajma oraşului. Cetăţuia, Troianu şi Căzăneşti.
O dată cu construirea primelor comunităţi ale tracilor timpurii, vatra oraşului cu împrejurimile devine mai des locuită.
Culturile Glina, Verbicioara, precum şi a celor din prima epocă a fierului sunt atestate la Cetăţuia, Capela, Zona 1 Mai, Petrişor, Ostroveni, Troian, Râureni, Copăcelu şi Căzăneşti.
În epoca geto-dacică, în zona oraşului a existat un puternic centru monetar important. O dată cu cucerirea Daciei de către romani, la Stolniceni, se ridică un centru care primeşte numele de Buridava. Aici au venit detaşamentele unor legiuni romane şi cohorte auxiliare. Locul taberei romane se numeşte până astăzi „Troianul”, toponim ce aminteşte de numele lui Traian, prezent în aceste locuri. Toate izvoarele istorice scrise de renumiţi istorici, urmele arheologice confirmă trecerea legiunilor romane prin Râmnic, dovada este vestitul Drum Roman, consemnat cadastral Tabula Peuntingeriană, harta tuturor drumurilor mari rămase din marele Imperiu Roman.
„Pe raza oraşului, a fost identificat vechiul drum roman, la sud, în dreptul străzii Voievodului Mihai, cu ocazia unor săpături făcute la aproximativ 1,20-1,50 metri , adâncime, de către arhitectul I. Busuioc şi în anul 1910, partea de nord, la circa 4,50 metri, adâncime, cu ocazia săpăturilor pentru fundaţia gimnaziului Alexandru Lahovary”.
Drumul roman de mare importanţă strategică, mai târziu Via Carolina, realizată în timpul domniei împăratului Carol al VI-lea (1711-1740), reface drumul ce lega Transilvania de Oltenia, prin Turnu Roşu, cunoscut sub denumirea de Via Carolina.
Iniţiativa a avut-o Ştefan Comete, din Steinville, delegat şi preşedinte în ambele Dacii, iar execuţia s-a făcut pe timpul generalului Virmondt, în anii 1717-1719, când acesta era comandantul trupelor din Transilvania, cu sediul la Sibiu. Conducerea lucrărilor a avut-o Friedrich Schwantz von Springfels, drumul a urmat vechiul traseu roman, pe malul Oltului, pe care Springfels l-a lărgit.
Diploma Cavalerilor Ioaniţi a fost dată la Lyon în 4 august 1247 de regele Bella al IV-lea al Ungariei (1235-1270) ca protector al Ordinului Cavalerilor Ospitalieri Ioaniţi de Ierusalim, venerabilului Mare Maestru al Ordinului. Se acordă cavalerilor dreptul de a coloniza întreg teritoriul din Ţinutul Severinului. Cavalerii mai primesc „…Şi ducatele lui Ioan şi Farcaş, până la răul Olt, mai puţin teritoriiile voievozilor Litovoi şi Seneslau, care rămân în întregime românilor, aşa cum le-au posedat până acum”
Formaţiuni politice pe teritoriul Ţării Româneşti apar, în acest act, conduse de voievodatele lui Litovoi (pe Jiu) Seneslau (pe Argeş) şi cnezatul lui Farcaş, situat probabil în zona Vâlcii şi al lui Ioan, situat aproximativ la vărsarea Oltului în Dunăre.
Cnezatul lui Farcaş (farcaş- „lup” în maghiară) care ne interesează pe noi în mod deosebit, se presupune că ocupa tot bazinul Oltului Mijlociu, nu era altceva decât continuatorul vechiului ţinut al Vâlcilor (lupii getici) şi aceasta la puţin timp după marea invazie mongolă, din anul 1241.
Oprindu-ne la această epocă a Evului Mediu de început, putem fi de acord cu ipoteza includerii în prima jumătate a secolului XIII-lea (după cum consemnează Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247) a unei părţi considerabile din judeţul Vâlcea în Cnezatul lui Farcaş. Legendele aşezării Râmnicului pe aceste locuri s-au păstrat de la o generaţie la alta, menţinând treaz dorul de libertate.
„De mult de tot, zice legenda, aici era o cetate unde stăpânea Olea, împăratul tătarilor, iar dincolo stăpânea Negru Vodă. În Cetăţuie, Olea ţinea să aşeze Râmnicul de partea lui iar Negru Vodă, dincolo unde se află astăzi. De la ceartă s-a apucat la bătaie şi a biruit Negru Vodă pe Olea şi de atunci a rămas Râmnicul dincolo.”
Legendele acestea au un fond străvechi legat de vremuri care au lăsat urme adânci în sufletul poporului, pentru ca să devină legende.
Basarab I, cel care unifică voievodatele din dreapta şi din stânga Oltului, cel despre care legenda ne spune de luptele duse pe malurile Oltului cu Olea pentru întemeierea Râmnicului, sunt cântate în numeroase creaţii folclorice: „Olea face oale / Basarab i le sparge / Olea oale a făcut / Bsarab I i le-a spart / Olea oale o mai face / Bsarab i le-o sparge”.
Râmnicul ,prin aşezarea sa geografică, la intersecţia importantelor căi de comunicaţie, în apropierea unui vechi şi important centru de exploatarea a sării, îşi permite să cunoască o puternică dezvoltare la care a contribuit şi uşurinţa de extragere a aurului din nisipurile bogat încărcate cu acest metal preţios, aduse de apele Oltului. Râmnicul rămâne înscris în istoria României pentru trecutul său glorios, fiind considerat de mulţi voievozi oraş domnesc.
Mircea cel Bătrân (1386-1412), care la 4 septembrie 1389 ridică Râmnicul la rangul Oraşelor Domneşti din Tara Românească. Cu siguranţă, la acea perioadă, oraşul ajunsese la o mare prosperitate pentru că domnitorul, aflându-se la Râmnic scrie: „Această scrisoarea fost făcută în oraşul domniei mele numit Râmnic”, devenind al treilea oraş domnesc din Ţara Românească, după Curtea de Argeş şi Târgovişte.
Este necesar să cunoaştem pe o parte din voievozii care au întărit ocine, case şi locuri în oraş, pe cei care au apărat interesele râmnicenilor.
8 ianuarie 1392, Mircea cel Bătrân V.V. dă Mănăstirii Cozia „Albinăritul din judeţul Vâlcea”. De le această dată, numele oraşului este însoţit de determinativul Vâlcea.
5 septembrie 1487, Vlad Călugărul V.v. (1482-1492) scrie un act domnesc la Râmnic.
3 mai 1502, Radu cel Mare V.V.(1495-1508) întăreşte Mănăstirii Govora „o moară din oraşul domniei mele de la Râmnic”. Tot el înfiinţează la Râmnic, în 1504, a doua Episcopie a Ţării Româneşti, în locul celei vechi a Severinului cu numele de Noua Episcopie a Râmnicului, Noul Severin.
1506 – apariţia sfatului orăşenesc cu judeţ şi pârgari care folo­sesc un sigiliu propriu. Sigiliul folosit de judeţ şi pârgari este unul din­tre cele mai vechi sigilii orăşeneşti din Ţara Românească. Scrisoarea pe care se găseşte era a „Judeţului Ştefan” din Râmnicul Vâlcii.
30 octombrie 1517, Neagoe Basarab V.V. (1512-1521), într-un document din vremea lui, întăreşte mai multe danii Mănăstirii Govora, una dintre ele fiind „o moară la hotarul oraşului, unde se împreună hotarul cu Uliţa lui Oprea, se pare că este prima menţiune documentară despre existenţa unei uliţe –stradă în Râmnic.
2 ianuarie 1529, Radu de la Afumaţi V.V. (1522-1529) este asasinat la Râmnic, în biserica Cetăţuia, cronica vremii consemnând: „Când au fost Radu Vodă în oraş, la Râmnic, iar boierii au ajuns pe Radu Vodă l-au legat şi i-au tăiat capul şi lui şi lui fie-său, Vlad Vodă şi au pierit amândoi în oraşul Râmnic, când a fost cursul anilor 7037”.
26 decembrie 1557, Pătraşcu cel Bun V.V. (1554 -1557) este stabilit la Râmnic să-şi îngrijească sănătatea. Oraşul este semnalat, pen­tru prima dată în cronică, drept: „Loc de odihnă, linişte şi aer”.
1 septembrie 1565, Petru cel Tânăr (1559-1568) întăreşte Mănăstirii Iezerul „un vad de moară în oraşul domniei mele Râmnic…”
8 ianuarie 1567, Bucureşti, Voievodul întăreşte Mănăstirii Arhanghelul Mihail, vatra mănăstirii „însă, în jos de Vlădeşti, la gâlmele de lângă fagi, până la vila lui Silea şi de acolo dinspre oraşul domniei mele Râmnic.”
5 iulie 1598, Târgovişte, Mihai Viteazul (1593-1601) întăreşte Mănăstirii Cozia stăpânirea asupra„ …de la moara de postav, pe uliţa cu ţiganii, până la mişei şi cu licura toată! Din oraşul domniei mele de la Râmnic.”
11 august 1638, Matei Basarab V.V. (1632-1654), într-unul din documentele sale se regăseşte consemnată informaţia: „Am fost la plimbare peste Olt, în oraşul domniei mele Râmnic.” În anul 1643,întemeiază la Râmnic, o moară făcătoare de hârtie, prima de acest fel din Ţara Românească.
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) este unul dintre cei mai cunoscuţi voievozi care au construit aşezăminte bisericeşti în judeţul Vâlcea. Fixează noi taxe vamale în relaţiile comerciale, Râmnicul, în timpul său, se numără printre locurile de vamă cunoscute. Înfiinţează pe noi baze tipografia de la Râmnic, face ca oraşul să devină capitala tiparului românesc.
9 august 1850, la Râmnicul Vâlcii, Barbu Dimitrie Ştirbei (1849-1856) dă ofisul domnesc 1356 de înfiinţare a unei grădini publice la Râmnic, pentru „ preumblarea obştii”.
Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în ziarul „Anunţătorul român”, care apărea în Bucureşti între anii 1853-1855 şi 1857-1861, consemna în numărul 56 din luna iulie a anului 1859 „Vizita Domnitorului A.I. Cuza în oraşul Râmnicu Vâlcea, a fost primit cu mare entuziasm”. A doua vizită în oraşul nostru este consemnată de Mitropolia Olteniei în Revista Oficială a Episcopiei Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului, anul XXV, numărul 5-6, mai –iunie, Craiova, Craiova 1973, p.454.
„Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în luna septembrie a anului 1859, vizitează Râmnicul Vâlcii unde ţine o adunare în faţa bisericii Sfântul Gheorghe. Seara, au fost aprinse 600 cioburi cu seu, pentru a fi cât mai bine luminat oraşul”
Regele Carol I (1839-1914) vizitează judeţul în luna iulie a anului 1868, este primit cu mare fast şi trage la casele Dissescu, foste ale lui Zisu Dumitrescu, de pe strada Traian, în apropierea sfintei Episcopii.
Regele Ferdinand I (1865-1927), vizita Regelui este consemnată de ziarul „Cuvântul adevărului”, care apărea la Râmnicul Vâlcii între 14 aprilie 1902-1 aprilie 1909, de două ori pe lună, în numerele 7 şi opt, anul VI – 15 iulie – 1 august 1907,p.64.
„Alteţele regale, principele Ferdinand şi principesa Maria au vizita oraşul în ziua de 10 iulie 1907. Alteţele lor regale au sosit cu automobilul la sfânta Episcopie, fiind însoţiţi de domnul ministru de Interne, Ionel Brătianu.”
În majoritatea cazurilor, oraşele se deosebesc de oameni prin faptul că au o viaţă mult mai lungă decât a acestora. Cine va trece prin Râmnic va putea să admire vechile monumente istorice şi de artă religioasă:
1580 – Crucea Mişeilor ( cruce de hotar, din secolul al XVI-lea, având săpat ,pe una din feţe, textul unui document din 25 iunie 1580. În prezent, ea se află în faţă bisericii Adormirea Maicii Domnului.)
1747 – Biserica Buna Vestire (legenda spune că prima biserică a fost ridicată de Mircea Voievod, poate să fie Mircea Ciobanul?)
1557-1587 – Biserica Cuvioasa Paraschiva (construcţia este începută de Pătraşcu cel Bun, pe vremea când era stabilit la Râmnic, este terminată de zidit de fiul său, Mihail Viteazul.).
1677-1680 – Biserica Cetăţuia ( legenda ne spune că ar fi fost ridicată de un voievod din neamul Basarabilor, prin secolul XV). Biserica actuală este refăcută între anii 1677-1680, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) de către mitropolitul Teodosie.
Interesante sunt şi aspectele mai puţin cunoscute din viaţa acestei aşezări, de exemplu:
1895 – Planul delimitării oraşului Râmnicu Vâlcea (oraşul se întindea de la nord la sud pe o lungime de 6 kilometri, de la est la vest pe circa 4. Un alt element al planului, sunt evidenţiate barierele de intrare în oraş, caracteristice marilor oraşe din Europa.
Bariera Cetăţuia – prin care se intra în oraş pe Şoseaua Naţională Râul Vadului – Râmnicu Vâlcea .
Bariera Podului de Fier de la Goranu – pe care se intra în oraş pe Şoseaua Judeţeană Argeş, trecând peste podul metalic întins peste apele Oltului.
La sud, se intra în oraş prin Bariera Traian, din două direcţii pe trei artere, una fiind Şoseaua Naţională Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea, a doua Calea Ferată Drăgăşani- Râmnicu Vâlcea, dată în exploatare la data de 20.06.1887 iar a treia era Drumul Judeţean Troian- Dealul Ocna, care venea de la Ocnele Mari.
La vest, Bariera Arhanghelu intra în oraş prin Şoseaua Judeţeană Olăneşti- Râmnicu Vâlcea.
Un alt exemplu ar fi evoluţia populaţiei oraşului din cele mai vechi timpuri:
Secolul XV – 2.000 locuitori (Istoria medie a Românie, p.308)
1742 – 7290 (Monografia ecleziastică a judeţului Vâlcea, p.11)
1.800 – 6.000 (Vechea monografie sanitară a Munteniei, p.210)
1871 – 5750 (Istoria Râmnicului, p.155)
1899 – 7312 (Marele Dicţionar Geografic al României, vol.V, p.246)
1912 – 13.500 (Judeţul Vâlcea, p. 76)
1930 – 15.648 (Anuarul statistic al României, 1934)
1937 – 15.973 (Enciclopedia României, vol. II, p.658)
1943 – 15.917 (Biroul populaţiei de la 30.Xi, 1943)
1960 – 32.629 (Statistica recensămintelor din anii respectivi)
1992- 116.914
1998 – 125.000
2002 – 107.726

De asemenea, cine ar fi interesat să cunoască mai multe despre evoluţia economică a Râmnicului de-a lungul vremii ar afla că în oraş se exploata aurul din nisipul apei Oltului, că în oraş existau mai multe mori încă din 1425. Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin creşterea producţiei agricole, a producţiei meşteşugăreşti şi a manufacturilor.
Secolul al XIX-lea, al Râmnicului, se înfiinţează mai multe întreprinderi:
1878 Moara Sentinela
1885 Fabrica de Cherestea
1886 Moara Geltsch
1890 Atelierul de fabricat maşini agricole
1896 Fabrica de Pielărie

Industria Râmnicului, între 1914-1915, se prezintă cu o fabrică de căciuli un atelier mecanic pentru diverse reparaţii, trei fabrici de cherestea, două mici fabrici de pielărie şi opinci şi trei tăbăcării, după Situaţiunea Judeţului Vâlcea, pe anul 1915,p.9-10.
Să nu treceţi uşor cu vederea partea de relaţii despre viaţa culturală a Râmnicului, transformarea lui într-un puternic centru cultural a fost o necesitate istorică Eparhia Râmnicului Noul Severin, înfiinţează la Râmnic o şcoală de grămătici căreia îi va reveni sarcina pregătirii cadrelor necesare scrisului şi realcătuirii documentelor, la 30 septembrie 1517.
Constantin Brâncoveanu şi apropiatului său sfetnic, Antim Ivireanul, Râmnicul le datorează transformarea sa în Capitala Tipografilor Români, după cum remarca Nicolae Iorga.
La foarte multe evenimente remarcabile pe care Râmnicul le-a trăit şi pe care nu le putem enunţa din lipsă de spaţiu, se mai poate aminti că în perioada modernă viaţa oraşului a fost marcată de numeroase înnoiri structurale care au transformat treptat aşezarea medievală într-un oraş modern de factură europeană prin înscrierea în reţeaua feroviară naţională Drăgăşani- Râmnicu Vâlcii, la 20.06.1887, în lungime de 52,8 km., precum şi tronsonul de cale ferată Râmnicul Vâlcii- Jiblea, dat în exploataţie la 11.11.1898, în lungime de 16,2 km, ultima parte a căii ferate pe Valea Oltului între Jiblea şi Râul Vadului, care va lega şi pe această cale Oltenia de Ardeal, intră în exploatare la 1.08.1901, în lungime de 41,1 km.
În acest fel, s-a creat posibilitatea valorificării multor bogaţii naturale din împrejurimile oraşului, chiar şi multe alte produse realizate de unele întreprinderi industriale din oraş.
Am încercat să vă prezentăm, în rezumat, câteva file de istorie din viaţa multi-milenară a Râmnicului care, cu siguranţă, poate constitui un preţios document din existenţa umană a acestei aşezări, care prin faptele pline de glorie în lupta pentru libertate şi independenţă poate fi înscris în cartea de aur a istoriei României.

Mihail TITI GHERGHINA

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

mesaj(e)

Cuvinte cheie

Caseta redactionala

Preşedinte de Onoare: Ioan Barbu
Director onorific: Lilian ZAMFIROIU
Director general: Sorin Alexandru Barbu
Director general adjunct: Elena Grigorescu
e-mail: office@curierul.ro
Director de Publicitate: Alin Emilian Tudoroiu
e-mail: publicitate@curierul.ro
Redactor Șef (valentinmateescu@curierul.ro):
Valentin Mateescu
Corespondent Germania: Dr. Christian Pelshenke
Tehnoredactor (tehno@curierul.ro):
Mădălin-Alexandru MOJOIU
Redactori de rubrică (redactia@curierul.ro):
Anamaria Constantinescu, Sebastian Iulian Cîrciu, Marius Constantin Ciutacu
Râmnicu Vâlcea, Carol I 19, Vâlcea, 240591, România
Tel.: 0250/73.23.25; 0350/40.17.02;
Fax: 0250/73.23.26; 0350/40.17.03;
www.curierul.ro
www.curieruldevalcea.ro
www.curieruldevalcea.com
ISSN: 1220-9597 / ISSN-L: 1220-9597

Calendar

decembrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031